It was right then that I started thinking about Thomas Jefferson on the Declaration of Independence and the part about our right to life, liberty, and the pursuit of happiness. And I remember thinking how did he know to put the pursuit part in there? That maybe happiness is something that we can only pursue and maybe we can actually never have it. No matter what. How did he know that? (The pursuit of happyness, 2006)

În primă instanță mirarea personajului a devenit mirarea mea. Mi-am spus…Da! Așa e! Fericirea e unul dintre “lucrurile acelea” pe care nu le poți atinge, unul dintre lucrurile după care ți-e menit doar să gonești. Ceea ce pare însă lipsit de sens este să spui că ai dreptul la ceva la care nu poți avea niciodată acces. Și ca o consecință m-am gândit că lucrurile ar trebui privite altfel.

“ Căutarea fericirii” – ce înseamnă mai exact asta?

Toți suntem în căutarea fericirii. Dacă ar fi însă să întrebăm ce înseamnă fericire, puțini dintre noi am fi satisfăcuți de propria definiție. Intotdeauna va pendula suspiciunea că fericirea poate însemna mai mult decât cele pe care le-am descris anterior. Poate de aici și “goana” ce pare fi strâns legată de conceptul fericirii.

Pe mine gândul acesta mă face să mă întreb dacă nu cumva se întâmplă să fii fericit și să nu-ți dai seama? Dacă nu cumva goana după fericirea e de fapt goana după a știi să-ți dai seama de momentul în care ești fericit.

Mi-e clar că fericirea e strâns legată de clipă. Și dacă stai să te gândești lucrurile nici nu pot sta altfel. Daca ar avea caracterul unei permanențe nu ar mai fi ceva special, ceva atât de seducător și persistent în istoria omului. Poate că fericirea stă în momentele în care viața prinde o altă culoare, în care ești cuprins de un alt tip de luciditate, în momentele în care simți că există un echilibru între tine și exterior și pe parcursul cărora simți că lucrurile sunt așa cum trebuie să fie, nu neapărat așa cum vrei să fie. Poate că aceste momente stau ca un fel de garanție pentru drumul pe care ți l-ai ales. Dar asta e o doar o presupunere…

Eeee… când suntem mici ni se spune că jumate din răspunsul la o întrebare se regăsește în ea, iar apoi ti se spune că pentru a înțelege o frază( o întrebare) trebuie să cunoști semnificația termenilor săi. Iar aici vei fi iremediabil pierdut. Cuvintele capată semnificațiile pe care noi vrem să le atribuim. Și uite așa intrăm într-un cerc vicios. Poate de aceea mie imi place logica formală, n-are treabă cu X, cu Y. Ea are treabă cu validitatea, cu corectitudinea, nu cu adevărul. Onestitate! Astă-i raspunsul meu la întrebare. Asta vreau. Vreau să alerg după năluci și să recunosc asta în gura mare. Vreau să stau lipită de pământ și să-i spun: pământule iți aparțin atât timp cât mai am pulsație în mine și atât.

Ce mult mi-aș dori să le țip unora să-și onoreze pulsația. Alege nălucă! Alege-o chiar dacă asta înseamnă să o iubești doar pentru o clipă! Alege cu inima, nu cu capul.

E nevoie de mult curaj să accepti că ai pierdut. Că a existat un moment în viața ta când ai ales certitudinea și siguranța în locul unui magnific eșec. M-aș întoarce, dar în viață nu e niciodată loc de întors. Și așa imi aduc aminte de ce vreau cu adevarăt. Să fiu așa cum pot fii și privind înăuntrul meu să ma observ tot pe mine. Onestitate, chiar și cu riscul unor enorme regrete. Ca într-o replica a unui film demult uitat…

Laura Brown: It would be wonderful to say you regretted it. It would be easy. But what does it mean? What does it mean to regret when you have no choice? It’s what you can bear.

Acest post e din seria nimicuri cu care nu faci nimic…rahaturi existențiale ce înglobeaza o pseudoexistență într-un semiparadis…

I have a fish…Da! Mă lupt să nu-l înghit… monstru aberant ce sunt.

Ce fel de om în toate mințiile ar baga un peste de il vezi în desenele animate, într-un bol vazut de asemenea în alte animații ce aparțin unor reminesciențe ale copilăriei?

Pe lângă faptul că e lipsită de imaginație mișcarea ,  ar trebui să mă  pun probabil să-l și numerotez. Lipsit de orice cauză finală, peștele , se învârte  în cercuri. Probabil că într-o zi o să gasească o metodă de a sării din îngustul lui paradis și doar sper să nu coincidă cu sfârșitul existență sale.

Și pe  acordurile unei vioare mari în forma de Bach înoată disperat de colo colo…

No point…da parcă sta acolo și mă întreabă pe măsură ce acordurile se imping unele în altele, unde-ți e limita cercului, draga mea?

Nu știu…

Toți avem un preț și cu el intrăm în paradisuri mici care ne impresurează.  Care e prețul tău?

Au trecut printre noi

Şi poate de un milion de ori mai multe

Au batut pasul pe loc

Ca să primească zâmbetul unui suflet androgin

Mai au de aşteptat incă pe atât

Si vor

Să-ntrezărească un cald sărut

De zei mascaţi in muritori

Nebuni,distraţi ce calcă strâmb…

Dimineaţa,tren particular,acelaşi preţ ca la CFR…intarziere in  minus  20 de minute.CE BINE!Am ajuns la Tâmpitopolis!Fug in metrou…iau catre Eroilor,schimb către Politehnică.Concluzia primelor două ore:cinci centrimetri avansaţi in coada pentru secretariat,cinci kilometri de hartie necesară pentru dactilografierea injurăturilor.Secretare cu ţicnal şi ineficiente…dă-o naibi de treabă!iMă port frumos,imi recuperez diploma,mă dau /*coaie*/ şi ies triumfătoare.Mă duc in Grozăveşti.Scap repede.Frec menta câteva ore intr-un oraş de căcat,care are pretenţia de civilizaţie.

Mă intorc in ilustra Gară a Romaniei…mă pun să-mi iau bilet la singura casă deschisă din cele 20 si ceva…numa una muncea,alte 20 stateau…dacă e aşa…de ce plătiţi frate degeaba funcţionarii…doar e criza…

Imi zic “Nişte tâmpiţi!”  şi mă apropii de ghişeu.Scot banii şi n-am băgat de seama că un ţigan pândea…Ăsta se apropie  in fugă,imi trage doi pumni in mâna in care deţineam averea,ii fură şi incepe cursa…El către metrou,eu in tocuri fuga după el.Bineinteţes,nimeni nu s-a băgat…De pe scări ii urez să-şi cumpere de banii mei lumânări şi colivă şi să sfârşească sub roţile trenului că tot e gara aproape.Unii râdeau/*imbecili*/,alţii erau ca la cinema/*din provincie probabil*/.Ţiganul dus a fost pe lângă şinele de metrou…M-am intors că dracu-mi taie şi gâtul…Un paznic,lasă domnişoara că nu-l mai prinzi…

Bani de tren…numa dracu de ţigan avea acu…mă milogesc la naş şi mă duce până acasă…disperare mare…da sunt la mama acasă…

Astea au fost faptele,acum concluziile..

Cu cât eşti mai aproape de centrul economic/cultural al României cu atât se tâmpesc oamenii şi tre să iei rază…

In gară tre să ai ochi si in cur şi să-ţi lipeşti banii de ce ai mai fix,dar oricum te iau cu totul…

Peste tot sunt oameni şi oameni,dar aici ţigania e dusă la extrem…

Nu sunt xenofoba,dar asemenea scursuri ale societăţii ar trebui eliminate fizic prin fel de fel de metode proporţionale cu demnitatea lor.

Asta e!Am fost proastă de la un capăt la altul,dar aşa ceva e inadmisibil să se intâmple şi nimeni să nu facă nimic…Dacă mă răpeau?Mă salva papură să am coşciug…

Dacă se repetă,mă resemnez…şi acu o să fiu atentă şi intolerantă pentru că infecţia lumii asteia se prelungeşte la infinit…

Demnitatea  şi umanitatea sunt concepte de care ”numa’ tu,fă,ai auzit,mânca-ţi-aş”…şi fără de care eu nu concep viaţa…

Dar e totuşi bine,că in ţara lu Papură Vodă sunt mai greu de stârpid gândacii,decât oamenii…

Uneori

Stau

Şi m-apasă

Aerul

Atât de greu

Că-mi vine

Să-mi ard-un plămân

Să-l smulg din piept

Şi să-l las

Să se scurgă

Din pumn

Să-l jertfesc

Deşertului

Să mă primească

Comun

Acolo

Unde-mi e locul

…printre păgâni!

Motto: Cică vremea dinaintea furtunii e cea mai frumoasă…

Pe toţi dracii
Nu se scriu
Vreo douăzeci
Şi două
De scuze…

Fără sens!Oarecum…

Nodu-n nod
Nu e nicicum
Unul in gât
Şi din când
In când
Se plimbă un gând.
” Gata!”

Tot?

Intotdeauna mă surprinde
Cum mă aprinde
Un surâs.

E aproape de neiertat
Cum rămâne nimic
De spus,
După ce am fost
Şi jos şi sus.

Şi ca un făcut
Mă grăbesc
Şi n-ating
Şi n-ajung…

Splendidă e
Atingerea lunii
Sub care te-ai născut.
Şi ca o păgână
Ce sunt!Mă afund
In ce apuc să-ţi
Fur…

Dincolo de nimicul
Pe care l-am vrăjit,
Stă altcevă care
Te-a cuprins…
Şi lumea aceea
Iţi sta in mâini
Şi-aşteaptă

Să-mi iasă din vis…

Posted in Uncategorized ]]> http://theweathermansgirl.wordpress.com/2009/03/10/pentru-viziunea-altei-lumi/feed/ 2 The cheshire cat http://theweathermansgirl.wordpress.com/2009/03/04/depeche-mode-wrong/ http://theweathermansgirl.wordpress.com/2009/03/04/depeche-mode-wrong/#comments Wed, 04 Mar 2009 15:28:53 +0000 The cheshire cat http://theweathermansgirl.wordpress.com/?p=140 ]]>

Zeii au melodie noua si scot si album …buburuza entuziasmata

Soare de iarnă
Ce are nevoie
Doar de câţiva metri
De apropiere ca să transforme
Pulsul in muzică,
El devine făptură
Capabilă de divin…

Muzul aleargă negreşit
Conform
Unui timp propriu,
Unui spaţiu propriu,
Intr-un spaţiu propriu
Al cărui centru semeţ
Şi sublimă ecuaţie
E doar el.

**

Trebuie să fii nebun,
Să posezi un muz,
Căci el te ineacă
In simţuri
Cu atâta patimă
Incât
Asemeni vieţii
Se scurge către nimic,
Lăsând in urma sa
Esenţe şi vânturi
Ce compun
Sufletul unui pământ…

***

Il simt cum se risipeşte
Şi ca un diavol
Mă reped să-i fur
Ultima picătură de sevă,de sublim…

Şi-mi moare in braţe.
Epuizat şi frânt,
O moarte de Banal.
Şi mă umple de vină!
Ştiind c-am distrus
Un petec de soare
Devorând un astfel de muz…

Posted in eyes wide shut, freelove, gândul de a doua zi ]]> http://theweathermansgirl.wordpress.com/2009/02/25/moartea-unui-muz/feed/ 4 The cheshire cat http://theweathermansgirl.wordpress.com/2009/02/25/people-are-invisible/ http://theweathermansgirl.wordpress.com/2009/02/25/people-are-invisible/#comments Tue, 24 Feb 2009 21:44:58 +0000 The cheshire cat http://theweathermansgirl.wordpress.com/?p=128 ]]> We’re so dazzled by the outside that we never make it inside…

Mă gândeam acum ceva vreme la faptul că nu poţi cunoaşte o persoană indiferent de timpul pe care ţi-l acordă.Şi intr-un fel e şi normal să fie imposibil.De ce să ne imaginăm oamenii ca niste figuri care stagnează intr-un anumit spaţiu de sentimente,senzaţii,gânduri?Mai degrabă mi i-aş imagina ca nişte magneţi pe care se depun straturi şi straturi.Şi de aici imposibilitatea unei cunoaşteri atât de profunde a celuilalt,in contextul in care cu greu suntem in stare să ţine pasul cu propriile schimbări.

E trist  să descoperi că tot ceea ce ştii despre o persoană se rezumă la o rutină mai mult sau mai puţin banală.Şi că, in general, la asta se rezumă capacitatea noastră de a percepe lumea ce ne inconjoară.Aşa că ne poleim cu ce apucăm şi cum apucăm cu lucruri care nu ne sunt utile nici spiritual,nici intelectual,nici fizic.Şi cu toate că lumea e atât de colorată şi diversă şi plină de frumos,ochii ne sunt furaţi de schipliri şi reflexe a căror adâncime nu suntem in stare să o gândim şi cu atât mai puţin să o cuprindem.

Şi dacă nu putem să vedem mai departe de acest strat superficial…atunci ce fel de viaţă trăim?

Na na na na na na na

Redemption brings hope and hope is the promise of a new start…

Motto:  Save a Prayer

Bobine navighează-n pălării!
Iar tu mă stilizezi
In culorile in care sunt deja.
Iartă-le…
Sunt doar mult prea vii!

Pălării inoata-n penare
Iar tu te ascunzi
In draperiile roase de zâne .
Iartă-le…
Sunt doar mult prea vii!

Penare alearga-n buze
Iar tu mă descoşi
In fibre de roşu carmin.
Iartă-le…
Sunt doar mult prea vii!

Oare ştii ce-aş da să fim?

Dacă te-ar umple?
Si cum ar fi dacă
Ar vrea să-ncapă
In mine toată?
M-ai arde pe rug
Sau m-ai osândi
Să astup
Hăul care te-a rupt?

Dar dacă aş ţine
In mine
Fericirea
captivă?
M-ai diseca sa o scoţi
Sau
Ai intelege
Că o data iesită
E doar fictivă?

Dar dacă le-aş ţine in pumni
pe-amândouă…
Ce-ai face?
Ai plânge
Sau m-ai arunca cât colo?

LINK: http://cristian-birdac.weblog.ro/2008-10-01/537839/Imbecilii-Capitalei.html.

Non-fiţă de blogger,adică subiect propriu-zis:

Azi mi-au ieşit pe gură două cuvinte de a căror greutate nu mi-am seamă sau mai degrabă ar trebui să spun că până acum nu am avut aşa o reţinere in a le rosti.Eeee…iată-mă azi codindu-mă şi pândind momentul propice pentru a parea naturală,spontană şi uşor infatuată(ca să am mai multă credibilitate-twisted though).După ce evident am dat cu bâta in baltă(sau cu nuca-n perete-care expresie o preferi),mă gândeam dacă ce am zis a fost auzit şi inţeles măcar intr-o miime din el.Şi dacă a fost auzit la ce a fost util şi cui?

Răspuns:La nimic şi nimănui a fost util,cu exceptia mea(m-am exprimat aşa intenţionat).Şi dacă aşa stau lucrurile atunci de ce mama dracului m-am mai codit să le zic?E vorba de mine in ele.E uşor să vorbeşti pentru tine şi sună şi frumos.Iar dacă tot o faci pentru tine atunci nu e nevoie de acunzişuri,pândeli şi minciunele…nu e vorba de egocentrism,ci de sinceritate in relaţia ta cu tine.

Avem dreptate să spun tot ce gândesc şi simt cu uşurinţă…

Mă simt al dracu de uşoară acum!

Mi-ai blestemat un Vis.
Mişel!
M-ai blestemat să-l frâng
Şi apoi s-adun nimic.
M-ai blestamat să-l plâng
Şi-n veci să-l văd
Dar vai!
Acelaşi vis il cânţi
Şi-n veci n-ai să-l cuprinzi
Nici tu!
Suntem din acelaşi pântec
Blestemu-i indoit oricum!
Ţi-ai blestemat acelaşi Vis!

Nu e de ajuns sa fii sincer ca sa te inteleaga.Dar la sfarsitul zilei e mai bine sa fii…

…sincer

Mă intreb de ce iţi vine greu să-mi raspunzi la “Esti fericit?”.Eu n-am nevoie de multe cuvinte,unul singur imi ajunge.

Mă intreb de ce zic oamenii “probabil”,”poate” sau “nu stiu”.Sunt cuvinte care “danseaza pe baricadă” şi pentru că nu stau de nici o parte a ei,primesc gloanţe din ambele părţi.

Mă intreb care sunt lucrurile de care nu trebuie să fii sigur…

Mă intreb care sunt lucrurile cu adevărat frumoase şi care sunt cele care ne fac cu adevărat fericiţi…

Lucrurile incep atât de simplu:un pumn de pământ,o linie,un zâmbet.De ce incep să se complice?Şi cum de le lăsăm să-şi piardă din insemnătate?Şi de ce le uităm atunci când şi-au pierdut-o de tot?

Era ca un doliu adânc şi dureros.Dacă vedeam o pereche pe stradă sărutându-se,eram ca acele mame care au pierdut un copil şi văd,jucandu-se in drum,frumoşi copii străini.piesele de teatru şi filmele cu dragostea,care indură orice şi până la capăt tot biruie,imi dadeau o inlăcrimată şi stupidă melancolie.”

I know you think that I shouldn’t still love you
I’ll tell you that
But if I didn’t say it
Well, I’d still have felt it
Where’s the sense in that?

I promise I’m not trying to make your life harder
Or return to where we were

Well I will go down with this ship
And I won’t put my hands up and surrender
There will be no white flag above my door
I’m in love and always will be

I know I left too much mess
And destruction to come back again
And I caused nothing but trouble
I understand if you can’t talk to me again
And if you live by the rules of “It’s over”
Then I’m sure that makes sense

Well I will go down with this ship
And I won’t put my hands up and surrender
There will be no white flag above my door
I’m in love and always will be

And when we meet
Which I’m sure we will
All that was then
Will be there still
I’ll let it pass
And hold my tongue
And you will think
That I’ve moved on

Well I will go down with this ship
And I won’t put my hands up and surrender
There will be no white flag above my door
I’m in love and always will be

Well I will go down with this ship
And I won’t put my hands up and surrender
There will be no white flag above my door
I’m in love and always will be

I will go down with this ship
And I won’t put my hands up and surrender
There will be no white flag above my door
I’m in love and always will be

Ce prostie de melodie!!!

Cum faci fata la asa ceva?

Cica in dragoste si razboi totul e permis.Pai… n-ar trebui!!!

“Cei ce se iubesc au drept de moarte unul asupra celuilalt”(Gheorghidiu ca tot batem pasul pe loc in Ultima noapte).Oare?Si daca numai unul iubeste?Atunci ce ii ramane de facut aceluia?

A fost atat de mult si inca este.Inca pluteste in camera asta,sau cel putin in plamanii mei.Si arde,arde precum tutunul-singur,iar eu ard si eu o data cu el.Ma otravesc de propriul fum si in propriul fum.Nu-mi pasa!Am sa mor de nepasare.Da,am sa mor cand o sa nu-mi mai pese!Deci,ma otravesc!

Nu mai sunt cuvinte,ce a fost a fost,ceea ce este este,ceea ce va fi va fi,daca va fi…

Leneş şi vioi
La gând
Aşa cum filosofii sunt…
El plange-n fiecare seară
De-al lui dor,
Dar işi aduce aminte
De hramul său nepăsător
Şi-adorme linisitit
In poalele oricărui-muritor.

Te rog de-mi vei găsi motanul
Să-i verşi in cap
Că a murit broscanul
In oala cu capac.

Şi de va plange
Şi se va jeli
Să-i zici de mâţa
Ce-l asteaptă acasă
Visând şi ea la care ştie
Nor din visul motanului său rătăcitor…

Iubesc,dar incerc să mă las!”

Iubirea e un drog pe care cei “săraci sau inguşti” nu-l pot consuma.Pentru ca ajunge sa te consume şi neavând multe de pus la bătaie esti asimilat/aglutinat aproape imediat…si atunci devi imun/blazat/idiot fara senzaţii/tembel fara ţel…

Mă intreb ce sens are viata fara senzatie?Unde e placerea?Unde e sublimul? De ce nu intelegem ca nu putem aprecia”ceva” pozitiv daca nu-l corelam cu “un ceva” negativ.Ma intreb daca viata e simpla?Si daca nu cumva fiind atat de simpla toti suntem tentati sa o interpretam ca fiind complexa,de nedeslusit,de neperceput?Pardon!Poate voiam sa zic de nepriceput…

Postul asta este pentru Andrada,adica Sebik,adica Mormo.Eu si Mormo rezonam…exista foarte putini oameni care vorbesc pe aceeasi frecventa si exista probabil timpuri limitate in care o fac.Eu vad viitorul diferit de cum il vede ea,simt diferit de cum simte ea si cu toate astea imaginile noastre la nivel macro sunt indentice,se suprapun perfect.

Ideea e ca oamenii se intalnesc…si oamenii sunt substantele care scot in evidenta sublimul…Nu conteaza daca senzatia este pozitiva sau negativa,daca este dulce sau amara…pentru ca in final rezultatul e acelasi …scopul e acelasi…sa ne faca mai cuprinzatori…si culmea…eu cred ca o infinitate de mici detalii creeaza o imagine simpla…

Eu si Andrada suntem la fel pentru ca avem un scop comun…cautam sa traim sublim…