The Little Cheshire Cat Says

We’re so dazzled by the outside that we never make it inside…

Mă gândeam acum ceva vreme la faptul că nu poţi cunoaşte o persoană indiferent de timpul pe care ţi-l acordă.Şi intr-un fel e şi normal să fie imposibil.De ce să ne imaginăm oamenii ca niste figuri care stagnează intr-un anumit spaţiu de sentimente,senzaţii,gânduri?Mai degrabă mi i-aş imagina ca nişte magneţi pe care se depun straturi şi straturi.Şi de aici imposibilitatea unei cunoaşteri atât de profunde a celuilalt,in contextul in care cu greu suntem in stare să ţine pasul cu propriile schimbări.

E trist  să descoperi că tot ceea ce ştii despre o persoană se rezumă la o rutină mai mult sau mai puţin banală.Şi că, in general, la asta se rezumă capacitatea noastră de a percepe lumea ce ne inconjoară.Aşa că ne poleim cu ce apucăm şi cum apucăm cu lucruri care nu ne sunt utile nici spiritual,nici intelectual,nici fizic.Şi cu toate că lumea e atât de colorată şi diversă şi plină de frumos,ochii ne sunt furaţi de schipliri şi reflexe a căror adâncime nu suntem in stare să o gândim şi cu atât mai puţin să o cuprindem.

Şi dacă nu putem să vedem mai departe de acest strat superficial…atunci ce fel de viaţă trăim?